Iubirea… un joc!?

Am îndrăznit să afirm zilele trecute că iubirea ar fi un joc (nu unul de cuvinte) și am sfârșit prin a căuta în dicționar ca să înțeleg mai bine acest cuvânt. Ca de obicei, dicționarul m-a îndobitocit și mai tare, căci am ajuns să cred că iubirea este și totuși nu este (în același timp) un joc.

Pentru mine iubirea este asemeni unui joc datorită bucuriei și fericirii care rezultă din „practicarea” ei. Pentru alții (de regulă pentru cei care privesc iubirea ca o afacere) ea este un joc datorită regulilor foarte complicate pe care aceștia i le atribuie cât și pentru că jocurile au de obicei premii. La fel, aceleași argumente ar putea fi folosite invers pentru a dovedi că iubirea nu este un joc. Astfel, în cazul meu se poate argumenta că iubirea nu este un joc tocmai pentru că nu are (pentru mine) nimic de câștigat (în sensul de cucerit), iar pentru alții fiindcă iubirea este un lucru serios care nu implică bucuria și fericirea (ci mai degrabă responsabilitate și calcule complexe ale interacțiunilor umane).

Primul gând care-mi trezește acest cuvânt în minte este cel de copil. Da, pentru mine de multe ori joaca este o chestie pentru copii. Toată lumea se joacă diverse jocuri (unele mai „mature” decât altele), dar nu toți acceptă faptul că joaca face parte din necesitățile vieții lor chiar dacă au 5, 50 sau 100 de ani. Se spune că vârsta mentală nu crește în același ritm cu cea biologică și prin urmare chiar dacă biologic vorbind creștem neîncetat, mental putem să ne oprim pe la 15-20. Altfel spus, copilul din noi va rămâne mereu copil chiar dacă acceptăm acest fapt ori ba. Sufletește lucrurile sunt similare și chiar dacă ne construim un zid al personalității noastre așa-zis „mature” în jurul lui, copilul care am fost cândva se regăsește azi în fiecare din noi și va fi la fel și peste 1, 10 sau 100 de ani, așteptând ca noi să-i recunoaștem valoarea.

Am citit zilele trecute o carte despre iubire, e vorba de „Cele 5 limbaje ale iubirii” de Gary Chapman (de fapt am început și m-am oprit după ce a început să nu-mi placă concluziile lui). Potrivit acestui doctor Chapman, consilier matrimonial, starea de îndrăgostit este o dereglare psiho-somatică care (lucru dovedit și de alți colegi de-ai dânsului) are o durată medie de manifestare de 2 ani. Tot dânsul afirmă că starea de îndrăgostit este o obsesie romantică, neputând să fie altceva fiindcă noi suntem din fire egoiști iar lumea se învârte în jurul nostru. Dacă lumea e hrănită cu astfel de concepții, mi-e greu să înțeleg cum ar putea să mai creadă în iubirea adevărată care trezește sufletul, îi dă viață și-i îndrumă pașii către desăvârșire… dar cine are nevoie de astea? cu siguranță nu un om matur, realist și cu picioarele pe pământ.

Iubirea adevărată nu cred că este un joc de oameni mari, fiindcă ei și-au pierdut inocența și puritatea inimii specifică unui copil… aceștia și-au dorit atât de mult să devină maturi încât au uitat complet de copilul din ei, care în lipsa iubirii a orbit și nu mai vede frumusețea, a asurzit și nu mai aude chemarea iubirii și a amuțit nemaiputând să strige după ajutor.

Nu lăsați copilul din inima voastră să moară, căci doar el vă poate ajuta să experimentați iubirea ca un joc divin!