Fericirea (III)

Fericirea este ca muzica unui instrument, poate să fie scurtă (ca parte a unei orchestre) sau lungă (ca o interpretare “single”). “Muzica” scurtă e cea produsă de dorințele nenumărate pe care le creăm neîncetat, pe când cea lungă poate dura ani de zile fiind doar amplificată de cele de scurtă durată. Fericirea lungă e precum starea optimistului ideal, căci el, indiferent ce s-ar întâmpla, reușește să vadă partea bună și frumoasă din orice eveniment, fiind asemeni unui copil care se bucură de fiecare experiență pe care o trăiește.

Fericirea de lungă durată este dată de starea de mulțumire și recunoștiință… când omul e mulțumit cu ce are și recunoscător pentru ele, atunci apare o stare de liniște interioară ce generează automat o stare constantă de fericire. Problema nr.1 a oricărei stări de mulțumire sunt dorințele, căci atâta timp cât ne focalizăm intens pe ceea ce nu avem ne este imposibil să fim mulțumiți și să ne bucurăm de ceea ce avem. Alternativa este preferința, a cărei diferență esențială față de dorință stă în efectul produs atunci când rezultatul nu este cel așteptat… și asta tocmai pentru că dorința ia naștere cu o doză de nemulțumire inclusă.

Alți inamici ai mulțumirii sunt prostia și ignoranța (rude apropiate cu stresul și frica), care oricând pot să strice buna dispoziție și liniștea interioară.

Din perspectiva iubirii, fericirea este ca și culoarea unui tablou de vară. Ca și cum existența uneia implică existența celeilalte. Motiv pentru care de cele mai multe ori am identificat iubirea cu fericirea. Dar s-ar putea spune mult mai bine că fericirea este starea celui ce devine un releu pentru iubirea lui Dumnezeu. Astfel ajung la același îndemn pe care l-am luat drept motto:

Iubește și fă ce vrei!