Declarație de dragoste

Mai ți minte cum ne jucam când eram mici? Că era zăpadă, frunze, ori chiar castane, pentru noi era indiferent atâta timp cât eram împreună. Nu știam prea bine nici ce-s alea nume, dar știam să ne adunăm inițialele ca să ne dea o singură inimă. Și le adunam mereu. Că o făceam pe copaci, că o făceam pe asfalt, ori umpleam oracole întregi, important era să exprimăm ceea ce aveam în suflet. Căci aveam multe în el, deși abia aveam suficiente inițiale, darămite cuvinte ca să le exprimăm.

Apoi am crescut și au apărut încet fluturașii. Au apărut atît de subtil și pe neașteptate de parcă ar fi ieșit din caietele de desen și s-ar fi instalat direct în stomac. La școală ne învățau că fluturii iasă din omizi, dar eu n-am văzut niciuna. Te făceau să te îndoiești că-i ai, dar senzația era inconfundabilă. Interesant era că zburau doar când te întâlneam. Uneori era suficient să te văd, iar alteori îi simțeam și când mă gândeam la tine. Curând au fost atât de mulți că nu mai conta nici dacă erai în mintea mea, căci aveau ei grijă să te instaleze înapoi. Apoi, cu timpul, au devenit așa de numeroși că viața fără ei mi se părea de neconceput. Și cum existența lor era legată de a ta, ai devenit pentru mine mai importantă decât aerul.

La început am încercat să te fac să înțelegi asta prin bilețele, dar în scurt timp mi-am dat seama că trebuia să-ți și spun cine tot ți le trimite pe ascuns, că altfel riscam să te supăr. Acela a fost momentul când fluturașii s-au înălțat din stomac și mi-au umplut inima cu flori. Ce era să fac?!? Evident că ți-am trimis și ție câteva! Ghinionul meu a fost că le-am trimis tot fără notă explicativă. Foarte probabil nu știam să-mi scriu propriul nume și doar inițialele credeam că n-ar fi fost suficiente. Norocul meu că ai fost destul de deșteaptă ca să mă urmărești și să deduci logic că erau mari șanse ca eu să fiu vinovatul. Când m-ai confruntat cu realitatea și am fost incapabil să articulez vreun cuvânt ai renunțat probabil să mai cauți un răspuns.

Am renunțat și eu. M-am gândit că oricum vine petrecerea de incheiere și-ți voi spune atunci, nu doar un cuvânt, ci mai multe. Ba chiar îți voi spune și cele două cuvinte magice. Petrecerea a venit și te-am invitat la un dans cu intenția de a-ți spune totul. A trecut dansul și eu nimic. Apoi a trecut și al 12-lea și tot nimic. Nu mai știu ce-a fost mai groaznic atunci, faptul că nu puteam să-ți spun nici un cuvințel sau faptul că oricare dintre cei prezenți știa?

Eram tânăr și mai prostuț pe vremea aia (nu că aș fi azi prea strălucit).

Oricum, te-am reîntâlnit după 2 ani, când brusc m-am trezit. Am dormit până atunci? Nu. Dar nici nu mă născusem în acea zi, deși aș fi putut jura că eram un alt om. Și tu erai altfel. Aveai alt chip strălucitor, alt păr minunat și chiar alt nume, dar erai fără îndoială TU. Eu n-aveam nimic nou, dar în mod paradoxal mă simțeam altfel. Am ajuns chiar să-mi placă tot ce făceai și tu, absolut tot, atâta timp cât mă lăsai să fac și eu ceva în preajma ta. Și m-ai lăsat. Chiar ne-am plimbat peste tot împreună, iar în unele locuri chiar de mai multe ori la rând. Aveam atâtea de povestit, asemeni unor amici care s-au revăzut după mulți ani și recuperează pe repede înainte tot ce-au ratat când n-au fost împreună. A fost uimitor. Ți-am adus chiar și o floare la una din întâlnirile noastre.

Acela a fost momentul crucial când toți fluturii și toate florile pe care le-am crezut pierdute și-au reluat locurile în ființa mea. A fost de parcă nici n-au plecat vreodată. De fapt, privind în urmă, realizez că n-au mai plecat deloc după aceea.

Pot spune că undeva în acea perioadă am început să sufăr tot mai tare. Lipsa ta a început să doară. Iar colac peste pupăză mă dureau din ce în ce mai tare schimbările tale. Apăreai mereu altfel. Mereu aveai altă înfățișare, alt corp, alt nume. Abia reușeam să mă obișnuiesc cu un chip nou, că trebuia să-mi iau adio de la el.

Era ca un joc de-a ascunselea. Unul în care te ascundeai mereu și eu trebuia să te găsesc. Am început să cred că ție îți plăcea mai mult acest joc decât orice altceva. Și m-am conformat. Am ajuns să ne jucăm astfel mulți ani.

În final, după multe căutări și găsiri, te-ai oprit. Am fost atât de entuziasmat încât m-am grăbit să te leg, în speranța că n-ai să mai fugi să te ascunzi. Cu toate astea, spre uimirea mea, ai stat nelegată. Doar ca să mă faci să realizez în final că nu pot fi cu tine. Sau cel puțin așa am crezut atunci. Am încercat de două ori (probabil fiindcă după prima oară nu-mi venea să cred că nu se poate) și tot de două ori ne-am respins ca polii identici ai unor magneți. Până când ne-am respins atât de mult, încât nu doar ne-am îndepărtat, dar căutarea care ar fi trebuit să urmeze a dispărut și ea.

Cuvintele magice nu mai puteau să rezolve problema. Căutarea își pierduse sensul. Dar eu totuși am mai încercat. Și ca prin miracol te-am regăsit. Însă spre uimirea și dezamăgirea mea, de fiecare dată te regăseam doar ca să-mi reamintești că ești imună la cuvintele magice.

Ști cum face un copil căruia i s-a refuzat jucăria? Și pe măsură ce se îndepărtează de magazin arată neobosit cu degetul înspre el repetând aproape neauzit dar continuu numele jucăriei în timp ce este tras de acolo de mămica lui? Ei bine, la fel eu îți repetam în gând numele și cuvintele magice, însă fără efect.

Poate te întrebi de ce le mai spun „cuvinte magice” dacă n-au absolut nici un efect magic? Asupra ta nu mai aveau, e adevărat. Dar am ajuns să realizez că au avut asupra mea un efect neașteptat, chiar miraculos, transformator. Am realizat că nu te-am mai pierdut. Ba chiar și dacă aș fi vrut mi-ar fi fost greu să te pierd. De ce? Pentru că brusc erai pretutindeni. Oriunde întorceam capul erai și tu acolo. Oriunde mergeam știam că mă vei însoți și tu.

“dragostea începe doar atunci când nu mai aştepţi răsplată”

Antoine de Saint-Exupery

Atunci cuvintele magice și-au recăpătat sensul și statutul, fiindcă am încetat să le mai folosesc ca să te impresionez. Eram atât de impresionat eu însumi de frumusețea ta nesfârșită, încât cuvintele nu-și mai găseau rostul.

Și da, ți-am spus că nu o să te mai impresionez și am să mă țin de cuvânt, dar vreau s-o spun acum lumii întregi. Să știe orișicine că NU vreau să te cuceresc. NU vreau să-ți fac un castel, dacă tu nu ești în el. NU vreau inima ta, dacă ea bate pentru altul. NU vreau iubirea ta, dacă mi-o dai din obligație. Vreau doar ca tu să fi fericită.

Și dacă vreodată, cândva, vei găsi timp să-mi acorzi câteva clipe, îți voi mulțumi din suflet sărutându-ți mâinile. Nu am pretenția să-ți smulgi alte clipe prețioase pentru a-ți putea dărui și o floare minunată ori pentru a-ți spune din nou cuvintele magice, fiindcă ști deja prea bine ce e în inima mea. Doar tu, iubirea mea! Doar tu…