Dumnezeu ne vorbește

 Azi mi-a spus A că în timp ce se ruga pentru mine a simțit o energie „vioaie, plină de entuziasm” și că a vrut să mi-o relateze fiindcă i s-a părut foarte frumoasă și vie. În acel moment nu i-am dat importanță, însă mai târziu mi-am adus aminte de spusele ei și mă întrebam, la fel ca și ea, dacă am acea stare sau am nevoie de ea. Mi-a apărut evident că dacă mi-am pus întrebarea înseamnă că nu o am, ceea ce însemna clar că am nevoie de ea.

Văzusem adineaori un film, de fapt câteva episoade dintr-un serial, în care actorul principal avea halucinații datorită unei boli, însă și-a dat seama de ele și de faptul că acestea erau o modalitate a subconștientului său de a-i spune conștientului ce anume nu reușește singur să vadă. Ideea mi s-a părut foarte drăguță fiindcă eu am perceput-o ca o prelungire a concepției mele conform căreia dacă căutăm găsim, iar dacă cerem ni se va da.

Și tot gândindu-mă la idee am realizat că și mie îmi vorbește Dumnezeu, la fel cum personajului din film îi vorbea propriul subconștient. Nu prin halucinații sau viziuni, nimic de genul ăsta. Mi-am dat pur și simplu seama că însăși relatarea lui A este în realitate o astfel de „dovadă”. Într-adevăr, nu se poate vorbi despre o dovadă „a priori”, căci altfel nu ar mai exista posibilitatea de a fi ateu (dacă ar exista o dovadă oricât de mică în acest sens, toți ar afla că există Dumnezeu, ba mai mult ar fi convinși de asta, iar atunci s-ar termina cu libertatea alegerii libere în direcția asta fiindcă nu am mai putea fi complet liberi). Dar totuși o dovadă.

Vor spune unii că această dovadă (sau acest soi de dovadă mai bine zis) nu poate fi acceptată ca atare, însă eu chiar asta vreau să vă lămuresc acum, că poate fi. Și asta pentru că, atunci când afirmăm existența lui Dumnezeu sau, din contră, o infirmăm, noi de fapt nu deținem nici un fel de dovadă. Nu avem nici un îngeraș pe care să-l aducem drept probă și nici o vorbă de duh pe care să o putem folosi drept argument. Iar dacă nu putem dovedi nici una și nici cealaltă variantă, totul se reduce la alegerea noastră, nu-i așa?

Imaginați-vă un băiețel al cărui tată obișnuiește să se joace cu el tot felul de jocuri de perspicacitate. Un soi de puzzle pe care acesta putea să-l rezolve atunci când reușea să pună cap la cap fiecare piesă, iar la sfârșitul fiecărui joc primea drept recompensă un dar care-i arăta cât de mult îl iubește tatăl lui. Imaginați-vă acum peste câțiva ani același băiețel, care din anumite motive a fost despărțit de tatăl lui și de afecțiunea acestuia în tot acest timp, găsind câteva piese ce par a fi desprinse dintr-un puzzle. Din obișnuință se apucă să le pună cap la cap, dar înainte să apuce să-l termine îi vine imediat în minte ideea că toate aceste piese au fost puse anume acolo ca el să le descopere tocmai de tatăl său. Cred că vă puteți imagina bucuria din suflet și iubirea năvalnică care i-au inundat atunci întreaga ființă la gândul că-și va revedea tatăl în curând. Acum imaginați-vă că acel băiețel sunteți voi înșivă, că Dumnezeu Tatăl vă dăruie neîncetat astfel de piese dintr-un puzzle în fiecare clipă și veți înțelege energia vioaie și plină de entuziasm care m-a cuprins pe mine atunci când am înțeles aceasta.

Cum spunea o zicală veche: „Pentru cel ce crede nu sunt necesare dovezi, iar pentru cel ce nu crede orice dovezi sunt inutile”. Cândva aș fi zis că credința este baza, că trebuie să ajungi să fi convins de existența lui Dumnezeu și căutam să demonstrez asta ca să ajut și pe alții să devină la fel de convinși ca și mine. Mi-am dat seama, însă, că și demonii sunt convinși că Dumnezeu există, dar cu toate astea nu sunt fericiți, pentru simplul fapt că nu-L iubesc. Atunci când în sufletul omului apare iubirea, toate lucrurile se potrivesc și își găsesc locul perfect în marele joc divin pe care Dumnezeu Tatăl neîncetat îl menține pentru ca noi să devenim încetul cu încetul conștienți de prezența Lui și astfel de Iubirea Lui. Iar într-un astfel de caz cine poate spune că nu are dovada că Tatăl Cel Bun îl îmbrățișează neîncetat cu iubirea Sa nesfârșită? Sau că îi vorbește mereu… Eu unul o am! Voi o aveți? 🙂