Iubirea și iertarea

Știți cum e omul când strică ceva ce-i plăcea tare-tare-tare, face tot posibilul să-l repare. Mno, cam așa-i și cu iertarea la unii. La alții iertarea e ca un ultimatum de genul “te iert, dar nu te uit”. Ăștia-s din grămada celor pentru care, iubirea fiind o afacere, consideră util să-i mai dea o șansă celui care le-a greșit. O a treia categorie, foarte rară, sunt aceia la care iubirea înseamnă în același timp iertare și viceversa.

Eu am trecut prin toate categoriile; când vroiam să repar ce-am stricat cerșeam iertarea de parcă lumea s-ar sfârși în lipsa ei; când am fost în cealaltă extremă, mă foloseam de prima ocazie ca să-i “ard una” drept răzbunare. Acuma sunt în perioada de tranziție către cea din urmă categorie, adică încerc să împac și capra și varza și lupu’ și ciobanu’.

Iisus vorbea și El de întoarcerea obrazului, de binecuvântarea dușmanilor sau a celor ce ne blesteamă; altfel spus, de iertarea cuiva înainte chiar de-a ne fi greșit, tocmai pentru că iubirea și iertarea sunt inseparabile. O iubire necondiționată și totală poate ierta toate greșelile înainte ca acestea să fi fost făcute tocmai pentru că ea e bazată pe dăruire. Atunci când te preocupă doar fericirea persoanei iubite, iertarea e inclusă ca un bonus, căci indiferent ce ar face acel om tu urmărești doar fericirea lui.

Am auzit undeva că iertarea o poate oferi doar Dumnezeu, omul putând fi doar un receptor sau un releu pentru ea. Motiv pentru care și Iisus s-a rugat pentru iertarea celor ce L-au răstignit. De aici se poate deduce pentru cei cu bun simț, de ce iubirea este și ea considerată adesea un dar de la Dumnezeu.

Problema apare când condiționăm iubirea și o dăruim doar dacă lumea ne face pe plac, în caz contrar ne supărăm și ne strâmbăm ca niște copii, rămânând supărați uneori zile în șir. În realitate, tot ce facem e să ne blocăm sufletul să transmită mai departe această iubire. Astfel, fiind incapabili să iertăm, ne închidem și mai mult și pe măsură ce devenim imuni la iubirea divină, ne este și mai greu să-i iertăm pe cei ce ne greșesc, ajungând în final complet lipsiți de capacitatea de a ierta.

Eu personal am învățat că toate stările mele se nasc, trăiesc și mor în mine însumi, motiv pentru care supărarea nu are viață lungă; trebuie să fac eforturi serioase dacă vreau să o mențin mai multe ore. Astfel, la ora actuală dușmanii mei îmi sunt necunoscuți, căci doar ei nutresc sentimente negative față de mine. Uneori mă uimește să aflu că există oameni care pot să rămână supărați pe cineva mai mult de o zi.

Sincer, eu personal mă îndoiesc că aș putea întoarce celălalt obraz imediat după ce primesc o palmă, dar cu siguranță dacă ar reveni din nou la mine după acel eveniment l-aș întreba zâmbind dacă a venit să-mi mai dea una 🙂

Voi cum reacționați la cineva care vă greșește cu ceva?… îl/o iertați sau țineți supărarea în voi până își cere iertare în genunchi?