Dimensiunile iubirii

Recent am căutat să înțeleg sfințenia și mi-a fost dat s-o experimentez într-un mod atât de copleșitor de parcă fiecare părticică a trupului meu ar fi plâns în hohote de fericire. Să încep să descriu în cuvinte starea interioară resimțită atunci mi se pare o sarcină atât de nerealizabilă, de parcă aș încerca să reduc totul la o perspectivă profană și să încep să-i pun etichete.

Textele sacre care pot să trezească în suflet sfințenia sunt relativ puține. În schimb, despre iubire, s-ar putea face o întreagă enciclopedie doar cu poeții și cântăreții care au încercat s-o exprime. În ce măsură au reușit aceștia să o facă este discutabil, motiv pentru care acest demers de a exprima sentimentele de iubire a fost mereu o dilemă pentru mine. Ceea ce m-a dus la concluzia că această lume (fizică) este cu mult mai mică decât cea în care există sentimentele noastre (cea spirituală). Nu întâmplător Iisus a folosit foarte des parabolele pentru a ilustra mai pe înțelesul nostru nu doar realitățile spiritului cât mai ales dimensiunea de nebănuit a lumii spirituale.

Avem cuvinte care pot să exprime tot ceea ce există, dar sărăcia acestora apare evidentă în cazul în care vrem să descriem sentimentele cuiva. Când a fost vorba să exprim sentimentele mele de iubire am avut mereu o reținere în ce privește exprimarea clasică a lui „te iubesc”. Simțeam că folosind cuvintele aș fi micșorat atât de mult semnificația lor încât aș putea la fel de bine să nu le mai folosesc deloc. Parcă aș fi fost în postura de a arăta cuiva o picătură de apă dintr-o mare mirifcă dar care este complet inaccesibilă ei. Imaginați-vă sentimentul groaznic al neputinței de a satisface cu o picătură de apă nevoia celuilalt de a se scălda în acea mare. Da, se poate spune „te iubesc foarte tare” sau „te ador enorm de mult”, dar, la fel cum pentru un copil de un an cei mai mari pași ai lui sunt mici pentru un adult, acel „mult” sau „enorm” sau „infinit” ajunge să pară foarte puțin de la un om la altul. Pe de altă parte, dacă eu sunt mic sufletește, oricât de mare mi-ar apărea mie iubirea din suflet, vor fi mereu alții față de care marea mea să pară doar o picătură mică.

În mod paradoxal totuși, folosim deseori expresii prin care ne arătăm celorlalți sentimentele noastre sufletești frumoase fiindcă asta pare să-i facă fericiți pe toți. Oare așa să fie? Din proprie experiență pot spune că mărturisirea iubirii nu produce iubire în sufletul celui vizat, la fel precum un text sacru nu produce același sentiment de sacralitate sau sfințenie în toți cei care ajung să-l citească. Și atunci ajung în mod firesc să mă întreb ce-i face fericiți pe cei care sunt iubiți sau iubesc? Un răspuns simplu și imediat (ca o dimensiune clasică a iubirii) ar fi că aceasta (iubirea) poate fi înțeleasă doar de cel care o experimentează la rândul său, iar dacă se întâmplă ca sentimentul să fie reciproc apare o stare de împlinire care îi face fericiți pe amândoi. Dar astfel ajungem să căutăm doar acele persoane care ne iubesc la rândul lor pe noi și deci să le evităm pe restul (care nu ne iubesc sau pe care nu le iubim chiar dacă ele ne iubesc pe noi).

O altă dimensiune a iubirii ar fi cea așa-zis angelică, ori dumnezeiască, în care reciprocitatea nu este în mod necesar o condiție pentru fericirea celui care iubește. Sunt sigur că fiecare din noi am simțit la un moment dat pentru cineva o iubire curată și care ne făcea fericiți doar prin simpla ei prezență. O iubire liberă de orice dorințe pentru propria persoană și care ne făcea să ne dăm toată silința pentru a o face fericită pe ființa iubită fără nici o altă recompensă. O iubire transformatoare și purificatoare doar pentru noi și pentru cât de mult timp o vrem. Într-adevăr, seamănă cu starea de îndrăgostit, ba chiar se identifică cu ea în unele cazuri, dar câți dintre noi am reușit să menținem vie această dimensiune a iubirii și să nu lăsăm propriile blocaje și mizerii să distrugă acest mirific sentiment? Lumea ne învață că trebuie să revenim cu picioarele pe pământ și că această „nebunie” trecătoare (starea de îndrăgostit) este o boală căreia trebuie să-i punem cât mai degrabă capăt. Tot ea (lumea) ne învață că starea de îndrăgostit este distrugătoare fiindcă ne face să pierdem simțul realității și al eu-lui. Ceea ce este parțial adevărat. Ce nu ne învață ea, pentru că nu știe, este că starea de îndrăgostit nu e problema, fiindcă iubirea nu a fost niciodată o problemă. Singura problemă care există e că trecem prin această stare, prin această dimensiune dumnezeiască a iubirii, neschimbați, netransformați și că revenim la viața de dinainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

De aceea e mai bine să facem tot posibilul ca starea de îndrăgostit să rămână cât mai mult. Și dacă totuși, frumoasa stare de iubire specifică îndrăgostitului, dispare, noi putem oricând să o reînviem mereu și mereu, fiind suficient să re-evocăm momentul în care ea a apărut prima dată. Dar pentru toate astea e necesar să ne lăsăm transformați de ea, căci iubirea adevărată, dumnezeiască, nu ne obligă să ne schimbăm. Ea doar se manifestă. Dacă noi ne transformăm lăuntric astfel încât ea să poată să se manifeste cât mai plenar prin noi, atunci nu va mai pleca niciodată din inima noastră.