Iubirea de sine și vina
Există câteva neclarități în ce privește cei doi termeni și aș dori să-i clarific puțin. Poate vă ajută în munca de renaștere a fericirii proprii.
Vina e pretutindeni unde există nemulțumire. Dar chiar dacă am arătat că aceasta nu e bună tot ne este greu să ne descotorosim de ea. Așa că o luăm mai băbește. Atunci când suntem nemulțumiți „avem” un motiv să fim astfel, iar atunci când avem un motiv avem și un „vinovat”. Și uite așa ajungem la momentul clasic în care cineva sau ceva e vinovat pentru starea lucrurilor sau a stărilor noastre. E de la sine înțeles că n-am fost la oră atunci când Iisus ne-a „predat” teoria cu binecuvântează-ți dușmanul și deci nu știm să-l iertăm pe cel vinovat. Dacă nu știm să-l iertăm atunci este evident că nici n-o să-l putem iubi, că doar am lipsit și de la ora cu „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți și pe Dumnezeu mai presus de orice”. În acest moment însă, iubirea de sine se transformă în egoism. De ce? Fiindcă dacă vinovatul e în afara noastră o să ne simțim superiori în timp (lucru care pune toate prioritățile noastre pe primul loc), iar dacă vina e în noi atunci, neputându-ne ierta și iubi, vom trece în depresie și tot vom suferi (nu din prostie și ignoranță ca în primul caz, ci doar din ignoranță).
În diverse cazuri am observat că se face o diferențiere netă între iubirea de sine și egoism și nu cred că acest lucru e bun atâta timp cât nu reușim să-i iubim pe ceilalți cel puțin cu aceași măsură. Să-i separi pe cei doi înseamnă să dai apă la moară egoistului spunându-i că el de fapt se iubește pe sine și nu e egoist. Adică să schimbi practic doar cuvintele folosite, ca să se simtă mai bine egoul.
Iubirea aproapelui poate exista doar dacă ne putem iubim pe noi înșine. Adică să ne putem ierta și binecuvânta pe noi înșine, lucru care poate apărea atunci când înțelegem că noi suntem cauza pentru toate câte ni se întâmplă (adică vinovatul vinovaților). Nu întâmplător Iisus indică „ca și pe tine însuți”, deoarece acesta este primul pas în înțelegerea mecanismului din spatele egoismului (care este în esență opus iubirii). Deci da, iubirea de sine și egoismul nu sunt unul și același lucru pentru cel ce poate să pună interesele proprii mai prejos decât ale aproapelui său. Însă, pentru cel ce nu reușește acest lucru, cei doi termeni sunt identici!!!
Revenind la vină, dacă suntem încă la stadiul de nevinovat atunci iubirea de sine nu poate să existe, căci starea de nevinovăție duce la o stare de superioritate orgolioasă care amplifică egoismul din noi. Dacă am ajuns să înțelegem și să acceptăm faptul că noi suntem vinovați pentru ceea ce trăim în noi înșine, atunci ne rămâne doar să ne iertăm și să ne iubim, căci iertarea anulează starea de vinovat (transformând-o în umilință) și face să apară mulțumirea și recunoștința pentru tot și deci implicit starea de fericire continuă. Altfel spus, vina și iubirea de sine fac casă bună pentru cel ce le cunoaște.
