Clopotul

Știa că zilele sale s-au împuținat și că avea să fie distrus. Știa, dar nu putea încă să înțeleagă ce anume urma să i se întâmple. Auzise el cu foarte multă vreme în urmă că în ultimele sale zile, atunci când i-a rămas doar să moară, un clopot este distrus. Pentru el cuvântul distrus era încă un mister de nepătruns care-l intriga și revolta peste măsură.

„Cum?”, „De ce?” și „Când?” erau întrebări care-l preocupau acum mai presus de orice. Și-ar fi dorit să poată striga, să poată aduna oamenii în jurul său, la fel ca și în zilele sale bune când îi chema să se adune din vârful turnului unde și-a petrecut întreaga viață. O făcea mereu cu plăcere și pasiune pentru Stăpânul său, față de care avea un devotament orb. Întotdeauna se străduia să cheme lumea din cele mai mari depărtări, dar și pe cei de aproape, cu aceași dăruire de fiecare dată când Stăpânul său îi cerea acest lucru. Dar în ultima vreme lumea a început să nu mai vină și nu știa de ce Stăpânul său nu-i cerea să-i cheme, așa cum o făcea de obicei, zilnic. Îl vedea tot mai rar și acest lucru îl neliniștea tot mai tare, până într-o zi când n-a mai putut suporta și a vrut să cheme oamenii crezând că lipsa acestora este cauza absenței Stăpânului său. Aceea a fost o zi cruntă pentru el căci a înțeles, după ore întregi de încercări, că fără voia Stăpânului el nu putea chema pe nimeni. Însă disperarea a început să-l roadă într-atât de tare încât și-ar fi dorit să-și dea viața doar ca să știe că Stăpânul său e bine. Și chiar asta a și făcut, într-un fel, căci ultima lui încercare de a-i chema pe oameni i-a fost fatală. A reușit să scoată un sunet puternic, însă acesta a fost produs de propria sa inimă de fier care a explodat crăpându-se în două. Își aducea aminte în fiecare zi de atunci, chipul trist și privirea îngrijorată a Stăpânului său când fusese dat jos din turn și așezat în acel loc părăsit. Își pierduse complet conștiința în acea zi, însă avusese o clipă de trezire, parcă tocmai la timp pentru a-i vedea ochii plini de durere și mâhnire. Sau cel puțin așa-i percepuse el.

Acum zăcea singur în beciul turnului, în întuneric, neputând să vorbească nimic sau să cheme pe cineva să-i explice ce avea să se întâmple cu el. Cunoscuse cu câteva luni în urmă un cuptor care fusese adus în același loc pentru câteva zile, dar acesta i-a dat numai știri groaznice. După spusele lui, turnul în care a trăit mereu a fost demolat, iar clădirea din care făcea parte urma să aibă același destin.

După acest cuptor cunoscuse un felinar de perete care a reușit să-l mai liniștească, însă doar parțial. Acesta vorbea lucruri pe care el le mai auzise la Stăpânul lui, dar nu le înțelese deloc. Erau vorbe frumoase, liniștitoare, despre umilință și iubire. Despre faptul că fiecare își are rolul său și că niciunul nu e mai lipsit de importanță decât altul, precum și despre utilitatea lor. Aici se dăduse exemplu pe el însuși care, deși nu putea face nimic fără Stăpânul său, era extrem de fericit că-i era util luminând spațiile întunecate atunci când acesta îi cerea s-o facă. Ba chiar îi vorbise despre înțelepciunea acestuia, datorită căreia toate lucrurile prind viață, ba chiar propria sa lumină nu ar putea exista dacă nu ar primi-o mai întâi din mâinile sale.

Astfel ajunsese să mai uite parcă din durerea atât de adâncă ce-o regăsise în ochii Stăpânului său, dar nu pentru că ar fi devenit nepăsător, ci fiindcă începuse să înțeleagă ce era în inima lui.

În acel moment ușa de la beciul unde fusese închis se deschise, iar o lumină puternică îl împiedică să vadă ce se petrece. Simți cum este luat pe sus de mâini nevăzute și apoi parcă o fulgerare îi luă brusc totul. Se trezi dintr-o lumină foarte mare într-un întuneric de nepătruns. Nu mai vedea nimic și nu mai simți nimic, era doar el cu sine însuși. În acele clipe care pentru el păreau eternități își văzuse ca prin vis toate sentimentele, toate gândurile și… BRUSC înțelese! Înțelese tot! Tocmai când lumina puternică reapăru la fel de repede cum dispăruse, lucru care-l făcuse să creadă că totul a fost de fapt un vis și că înțelegerea lui fusese eronată. Dar nu fusese un vis, căci pe măsură ce ochii i se obișnuiră cu lumina începu să vadă că într-adevăr clădirea și turnul în care și-a slujit el Stăpânul atâți ani nu mai erau. De fapt în locul lor fusese construită o clădire mai impresionantă, cu un turn pe măsură, strălucitor. Atunci doar observă că el însuși devenise strălucitor. Apucase să vadă chipul calm, dar plin de iubire, al Stăpânului său, care acum părea mulțumit și entuziasmat, tocmai înainte de a fi urcat și montat de brațe puternice pe locul din turn care-l aștepta. Știa că nu a fost un vis. Acum știa și era fericit și plin de iubire și recunoștință.