Eutanasiere? De ce?

Am citit recent un articol despre creșterea numărului de oameni eutanasiați în Olanda și comentariile lui aferente. Articolul în sine nu spunea mai nimic, însă comentariile erau dintre cele mai diverse, pornind de la cel mai neavizat care-și dă cu părerea până la cei care au avut și 2 cazuri în familie. Acestea m-au pus pe gânduri și m-am gândit să vi le împărtășesc și vouă (gândurile, nu comentariile).

Eu am fost mai mereu o fire mai timidă și astfel am ajuns să fiu pro-viață, poate pentru că în eventualitatea unui război mi-ar fi fost frică să împușc un om (?) 🙂 Sincer nu știu de ce sunt astfel, dar acum știu sigur că viața unui om e un lucru mult mai complex decât își poate imagina vreodată rațiunea acestuia. Văzând acei oameni atât de convinși (unii din ei) de utilitatea eutanasierii, încercam să-mi închipui și eu un motiv suficient de bun (pentru mine) în care un om să omoare cu bună-știință un seamăn de-al lui. Căci, dacă există un motiv orișicât de mic de a ucide un om, atunci eutanasierea la cerere devine o realitate plauzibilă chiar și pentru mine.

Și am început cu începutul: auto-apărarea. Să fie oare auto-apărarea un motiv suficient de bun să omori un om? În toată viața n-am fost „nevoit“ să mă bat cu cineva decât de două ori și atunci eram suficient de copil ca să nu știu de dorința de a omorâ sau de ceea ce înseamnă ură. În realitate n-am întâlnit nici măcar un caz în care un om să-și dorească să omoare pe un altul. Da, am cunoscut oameni care au omorât alți oameni, însă luați la „bani mărunți“ niciunul nu a pornit bătaia cu dorința de a-l ucide pe celălalt. Deci i-am considerat accidente nefericite. O să spuneți că aici își are rostul auto-apărarea, dar nu cred că o bătaie cu pumni e un motiv suficient să iei un cuțit și să ucizi „preventiv“ doar ca să nu te lovească accidental la vreun nerv și să mori pe loc. Și uite așa îmi aduc aminte că auzit-am uneori de oameni care au înjunghiat alți oameni (de obicei din gelozie). Dar tot nu consider că e un motiv să umbli cu arme la tine, ca să te poți apăra de astfel de oameni. Ar însemna să porți mereu în suflet dorința de a ucide (fie ea cu motiv sau fără, conștientă ori ba). Nu neg că în societatea asta există astfel de oameni, dar nu poți purta arme de auto-apărare la tine doar pentru că aceștia există. E ca și cum ai purta o scară cu tine oriunde mergi, fiindcă s-ar putea din greșeală să cazi într-o groapă și atunci o să ai nevoie de ea.

Apoi vine un alt motiv: prinderea și pedepsirea unui infractor. Lucru pe care l-am văzut doar la televizor. Dar aici intră în scenă legea constituțională, adică legile după care societatea în care trăim își ordonează lucrurile. Ori societatea aprobă cazurile de auto-apărare. Aici se încheie șirul gândurilor mele cu privire la motivul pentru care un om ar ucide un altul, căci atâta timp cât constituția unui stat aprobă auto-apărarea, înseamnă la fel de bine că el poate oricând să aprobe și eutanasierea la cerere. Dacă cineva dorește să-și încheie socotelile cu viața, statul poate să aprobe oricând acea lege, căci nu intră în conflict cu „concepțiile“ lui despre viață.

Dar dacă statul aprobă anumite forme de ucidere între oameni, înseamnă că pot umbla liniștit cu arme la mine, căci eu doar mă apăr, nu? Însă, pentru mine, chiar și acceptarea uciderii ca auto-apărare poartă cu sine gândul că odată, cândva, vei ucide pe altcineva (dacă ajungi să porți arme pentru apărare). Astfel, ajungi să porți nu doar arme ci și gânduri negre în suflet. Eu unul am înțeles că poate exista motiv pentru orice, pentru susținerea vieții la fel ca și pentru uciderea semenilor. Argumente se găsesc destule pentru toți, întrebarea însă rămâne aceiași: credeți că eutanasierea este o soluție în viața unui om? Și dacă da, în ce circumstanțe?