Iubirea ca și dar

De când mă știu (ba chiar cu mai bine de 2000 de ani înainte), a existat în om spiritul competitiv. Eu, personal, am avut ocazia mai mereu să văd pretutindeni în jur oameni care s-au luptat cu îndârjire pentru ceva ce credeau că le aparține (ori pentru ceva ce-și doreau foarte mult). Ce înseamnă spirit competitiv pentru mine? Să vrei mai mereu să fi mai bun decât cel de lângă tine, să „ai” mereu mai mult decât el. Evident că nu toți au acest spirit în ei în aceeași măsură, dar toți îl avem. Acest spirit competitiv e cel care a dus la nașterea zilelor speciale precum „Valentine’s day”, „1Martie”, „8Martie”, zilele de naștere, nunțile sau tradițiile precum iepurașul de Paște și Moș Craciun.

Acest spirit competitiv a condus în final la o transformare fundamentală a modului în care fiecare din noi înțelegem sentimentul iubirii. Astfel, suntem în continuare educați să facem mereu bine fiindcă vom fi răsplătiți, că e frumos să fi iubit (chiar și numai câteva zile pe an), etc.
Un vechi proverb hindus spunea „fă binele și apoi aruncă-l în fântână”, adică să uiți binele făcut și să nu te agăți de el ca de un premiu sau ca de un trofeu. Noi în schimb am fost educați exact pe dos, să facem binele și apoi să ne mândrim cu el sau să-l purtăm mereu în suflet ca un soi de scut. Nu o singură dată mi-a fost dat să aud expresia „după toate câte am făcut pentru el/ea, am ajuns bătaia lui/ei de joc”. Da, omul a învățat că binele (și deasemeni iubirea) trebuie să aibă un scop sau un premiu pentru care noi să le manifestăm. Astfel, în locul sentimentului curat al iubirii spontane și curate, și-au făcut apariția calculele raționale ale minții. În consecință, iubirea nu mai există ca dăruire de sine și nu mai este un izvor de fericire pentru cel ce o resimte, clipă de clipă, ci un adevărat raționament logic, o întreagă afacere a spiritului competitiv din noi.

De multe ori am văzut cupluri care tratau iubirea exact ca pe o afacere cu profit sau pierderi, ceva în genul „dacă tu mă iubești, te iubesc și eu; dacă tu nu mă mai iubești, n-am să te mai iubesc nici eu”. În aceste cazuri, totul tinde să se sfârșească urât (dacă spiritul competitiv din ei s-a dezvoltat foarte mult) sau să ajungă o afacere de familie, în care cei doi conviețuiesc pe baza unor reguli și norme prestabilite dinainte (ceva în genul „dacă nu mă calci pe coadă, nu te calc nici eu pe nervi”).

Cică odată, candva, Dumnezeu i-a dat ocazia unui om să vadă și raiul si iadul deopotriva. În iad acesta văzu o oală imensă cu mâncare și foarte mulți oameni pe marginea ei care încercau să se hrănească cu o lingură lungă legată de mâna lor. Toți erau triști, supărați, nervoși și flămânzi, fiindcă nu reușeau acest lucru. În rai omul nostru văzu aceași oală, cu mulți oameni împrejur, toți cu aceași lingură imensă legată de mâna lor, dar toți erau fericiți și discutau veseli între ei. Nedumerit, omul l-a întrebat pe Dumnezeu cum e posibil așa ceva, iar Dumnezeu i-a răspuns: „Simplu, cei din rai au învățat să dăruiască”

Iubirea adevărată este un dar pe care sufletul fiecăruia din noi ar trebui să-l manifeste spontan si nelimitat de fiecare dată când are ocazia, fără constrângeri, fără calcule meschine, fără limitări. Numai astfel va fi omul cu adevărat fericit și împlinit.