Iubirea și credința
Sunt mulți așa-ziși credincioși creștini. De ce așa-ziși? Simplu, din cauza superficialității cu care tratează credința. E interesant că fiecare luat separat și individual se comportă de parcă nu ar crede deloc în Dumnezeu. Și aici specific și subliniez: DOAR în Dumnezeu! În Biblie, spre exemplu, cred toți, căci e o carte care există fizic și de a cărei existență toți sunt convinși. În Dumnezeu însă mult mai puțini.
Ca să mă fac înțeles mai bine trebuie să știți că dogma de orice culoare nu are nici o legătură cu iubirea. Să te faci mare credincios doar fiindcă crezi în niște idei (sau altfel spus doar aderând la o dogmă) exclude din start iubirea … ba mai mult, dogmele sunt moartea iubirii fiindcă mecanicizează sufletul în loc să-l facă mai liber. Iisus a spus clar că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice, dar noi facem exact pe dos (iubindu-ne pe noi mai presus de orice) și apoi ajungem să ne plângem că am “crezut” în El și am fost “trași pe sfoară” căci ar fi trebuit să primim “răsplata noastră”.
Ca să revin la prima idee, credința adevărată presupune convingere. Și când spun convingere mă refer la acel soi de credință de nezdruncinat similară cu durerea simțită când ne lovim cu piciorul de un scaun și suntem 100% siguri că scaunul e vinovat fiindcă a stat în drum. Iubirea reală, adevărată, autentică, totală și desăvârșită față de Dumnezeu este o astfel de credință. Însă, o astfel de iubire, poate exista doar dacă avem încredere.
Orice iubire care apare fără încredere, este precum sămânța cea bună plantată într-un loc cu buruieni. Mai devreme sau mai târziu stările negative și îndoiala vor sufoca iubirea noastră. Dacă însă o iubire este dublată de încredere, ea va fi mereu un motiv de bucurie, căci indiferent de rezultat iubirea va exista mereu. Dacă un copil are încredere în părinții lui, acesta va fi fericit și se va putea juca în liniște, căci în sufletul lui simte că aceștia au grijă de el, iar atunci iubirea pentru aceștia va fi una durabilă și sigură.
Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se-ndreaptă către nicăieri.
Petre Țuțea
Creștinismul este în realitate o cale spirituală către Dumnezeu. Și ca în orice cale spirituală există un maestru care o promovează și care te poate ajuta să mergi pe ea. În cazul creștinismului Iisus este un maestru exemplar și oricine a apelat la El pentru ajutor pe această Cale l-a primit.
Ca și în orice altă cale spirituală un discipol sau un adept trebuie să aibă încredere totală în maestrul său, căci el va avea de umblat prin locuri periculoase și neștiute decât de propriul lui maestru și atunci va trebui să facă exact ce-i spune acesta, deci dăruirea față de acesta va fi fără egal în astfel de momente. Dacă el va avea încredere în maestrul său va fi un discipol fericit, asemeni copilului care are încredere în părinții lui. În caz contrar va cădea de multe ori și în final se va îndepărta de maestrul său pe care îl va renega și îl va blama pentru eșecul său.
Problema cu creștinii de azi e că tratează învățăturile lui Iisus oricum altfel decât o Cale Spirituală către Dumnezeu Tatăl, deși Iisus a spus clar că El este “Calea, Adevărul și Viața”. Altfel spus, El este o Cale Spirituală către Adevărul Suprem (Dumnezeu, cu care este de fapt unul și același) prin Viața care este Iubirea Însăși (adică imaginea de Tată Bun a lui Dumnezeu). El a arătat în multe rânduri că Dumnezeu Tatăl este în esență Iubire și deci toată creația Sa a prins viață datorită ei, adică Iubirea este Viață. Deloc întâmplător Iisus precizează în multe locuri că sufletul omului se întunecă și-și pierde strălucirea (ajungând la o veritabilă moarte) atunci când se îndepărtează de Dumnezeu Tatăl, adică atunci când își pierde Iubirea din el.
Am citit odată o povestire dată exemplu de Iisus, cu trei copii ai unui rege care își așteptau rândul să intre în camera acestuia. Cei mai mari fii îi aduseseră cadouri scumpe, dar mezinul, era foarte mic, se aduse doar pe el. Frații mai mari își făceau planuri câte favoruri vor primi de la rege pentru cadourile lor și ce mult vor crește în ochii lui. Când a fost deschisă ușa cea mare și aceștia au putut intra în sala tronului, cei mari s-au înclinat în fața acestuia și așteptau protocolar să primească acordul lui de a se apropia, dar cel mic a fugit iute ca să-și îmbrățișeze tatăl cu o iubire curată și sinceră. El a sărit peste orice ordine protocolară pentru că-și dorea doar să ajungă în brațele tatălui său. Cine credeți că a fost mai apreciat?… evident că fiul cel mic.
Prin învățăturile Sale, Iisus a arătat clar că El a venit să deschidă o astfel de cale către Dumnezeu, calea Fiului care-și iubește Tatăl mai presus de orice. Calea iubirii inocente, sincere și de neoprit. Calea sigură și clară disponibilă tuturor, spre deosebire de vechea cale a pustnicului care era disponibilă doar acestora.
La începuturi chiar așa a și fost creștinismul. Asta a fost Vestea cea Bună pe care o împrăștia fiecare adept. Mai apoi însă, după ce unii oameni au observat puterea cu care această idee acaparează masele de oameni fără a putea fi oprită, au transformat-o într-o adevărată formă de conducere și subjugare a oamenilor, în care Vestea cea Bună a fost înlocuită cu promisiunea recompenselor primite dacă omul accepta să devină copilul Lui. De atunci și până în zilele noastre creștinismul este tratat doar ca o simplă dogmă pentru oameni și o armă redutabilă pentru cei care au intenționat dintotdeauna să-i țină sub papuc.
Revenind la ideea de bază, credința în Dumnezeu Tatăl s-a pierdut aproape complet în zilele noastre. Și deloc întâmplător. Fiecare din noi am întâlnit sau auzit de cazuri de copii adoptați care considerau ca părinți pe cei care i-au crescut. Toți știm că părintele e acela unde ți-e inima (iubirea). Deci cum putem pretinde ca Dumnezeu să fie un Tată Bun, dacă inima (iubirea) noastră este îndreptată în cu totul alte direcții? Cum putem să spunem cuiva Tată doar pentru recompensele promise de El dacă recunoaștem că suntem copiii Lui?… e imposibil.
Încrederea în cuvintele lui Iisus ar trebui să ne fie suficientă pentru ca iubirea noastră pentru Dumnezeu Tatăl să crească (încet, dar sigur) în inimile noastre, dincolo de orice înțelegere. Poate că unii ar vrea să se creadă că această încredere și această credință s-a pierdut complet, dar ea nu așteaptă decât acceptul nostru pentru a fi trezită în sufletul nostru și apoi datorită ei să-L iubim mai presus de orice pe Cel care este cu adevărat un Tată Bun.
E un text important, care pune multe probleme grele !
Ce a devenit creștinismul – și asta voiam și eu să aduc în discuție într-o postare viitoare – și mai ales, cum ar trebui să fie…
Așa este, ai mare dreptate: iubirea trebuie să fie „dublată” de încredere, altfel, cu timpul, va păli și se va duce. Cel puțin, în cazul omului mediu… Oamenii mai elevați spiritual, care au parcurs deja un drum, vor ajunge doar să sufere în cazul pierderii acestei încrederi… dar cumplit, ca atunci când au pierdut tot ce ar putea avea ! Și apoi, nu-L vor renega pe Dumnezeu, dar vor începe să Îl vadă mai mult prin prisma Dreptății Sale. Un stăpân drept nu-și va lăsa slujitorul să piară, chiar dacă acesta va greși ! Omul îi va oferi serviciile sale în mod drept, iar Dumnezeu va trebui să îl apere, în mod drept.
Vezi, sunt multe moduri de a percepe această iubire și încredere ! Și, multe moduri de a percepe pierderea lor eventuală… Și, e tare greu să judecăm cum se poate ajunge la pierderea încrederii, dacă noi nu am fost puși într-o situație asemănătoare. De obicei, un credincios ajunge acolo numai într-un moment de mare rupere, de mare suferință, când viața și moartea ar avea cam același preț pentru el. Iar un Dumnezeu cel puțin drept nu îl va arunca cu totul pe acest credincios – pentru că a suferit atât, încât sufletul lui e bolnav. Poate, chiar îi va trimite o Persoană de ajutor… Și încet-încet, chiar și acest suflet, atât de greu încercat, își va recăpăta pacea, și își va înțelege greșelile.
De fapt, prima greșeală pentru care suntem „sancționați” de către Divinitate este abandonarea misiunii noastre – atunci când o conștientizăm. Cazul lui Iona…
Iar când ne reluăm misiunea – fie și mai încet la început, și șovăielnic – lucrurile încep să meargă din nou bine pentru noi. Și în același timp, suntem făcuți să înțelegem ce și de ce s-a petrecut.
Iată o interpretare particulară a temei tale ! 🙂 Pentru că, întotdeauna trebuie să aplicăm învățăturile generale la cazuri particulare. Acesta e rolul unei învățături luminate.
Apropos de asta, am cerut cândva un sfat, pentru un prieten, unei persoane drept-credincioase, nu-i spun numele, care a scris nu știu câte cărți de învățătură creștină. Ei, și sfatul dat a fost atât de plat, de rigid, de dogmatic – și aș fi putut oricând să citesc o carte bisericească de învățături generale, dacă aveam nevoie de așa ceva – încât am înțeles că, acel om nu își trăia învățăturile, sau cel puțin, nu le înțelesese ! El doar aplica mecanic ceea ce citise bun în cărțile de religie. Iar cazurile particulare îl depășeau. Desigur, cred că era un om bun, în felul lui, și era sincer pe calea lui.
Tocmai de aceea, apreciez când întâlnesc spirite deschise, care știu să vadă dincolo de dogmă !
Numai bine, iar iubirea și credința să nu te părăsească !
Multumesc… să știi că iubirea și înțelepciunea merg mână-în-mână, astfel că atunci când o avem pe una o avem și pe cealaltă (iar dacă lipsește una, lipsesc amândouă). Să-ți abandonezi calea către El (lucru care urmează implicit atunci când îți pierzi încrederea) denotă lipsă de înțelepciune, care se traduce printr-un deficit de iubire… eu am vrut să subliniez tocmai această legătură între iubire și credință (care este în esență încredere de nezdruncinat în maestrul tău dublată de iubirea față de acesta), lucru care pe calea creștinului (calea iubirii) ar trebui să fie evident, dar… superficialitatea e mare în ziua de azi.
Ar fi multe de discutat aici, dar mai bine nu zic decât atât: nimeni nu trebuie să judece, până nu știe prin ce a trecut omul respectiv. E foarte ușor să dai sfaturi minunate, bazate pe teorie. 🙂
Știi cum se spune: numai în încercări ne vedem măsura. Și totuși, faptul că Dumnezeu rămâne cu noi chiar și după ce cădem, arată atât înțelepciunea Sa, cât și faptul că noi avem valoare în ochii Lui. Dacă nu am avea valoare, ne-ar lăsa să ne pierdem !
Și totuși uneori – dar numai uneori – e posibil să avem prea multă iubire, în dauna înțelepciunii. Sau, să avem multă înțelepciune în ceea ce îi privește pe toți ceilalți, și mersul universului, dar nu și în propria noastră viață. E un paradox care e întâlnit adesea ! 🙂
Mulțumesc oricum pentru dezbatere ! E foarte util și interesant să discuți pe teme de iubire și credință – care sunt cele mai importante în viața noastră.
Să-mi fie cu iertare dacă am judecat pe cineva (deși, pentru mine, să-i spui cuiva că viteza cu care va atinge pământul e de 9,8 ori mai mare decât durata căderii în gol după ce se aruncă de pe o clădire, cu greu poate fi numită o judecată)… faptul că omul e superficial (sau altfel spus semidoct) o știe oricine, chiar am tratat acest subiect într-un articol anterior. Cât despre iubire și înțelepciune, am preluat ideea de la Iisus… El e Cel care a spus că acestea sunt precum flacăra unei lumânări și lumina acesteia în ce privește existența lor… e cam greu să spui că ai iubire dar îți lipsește înțelepciunea, cam ca și cum ai vrea să ai rațiune fără inteligență (sau viceversa). Și da, e foarte ușor să dai sfaturi… e foarte simplu să spui: “sari! dacă vrei să întâlnești pământul cu o viteză de 9,8 ori … atunci sari!” 🙂