Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Am fost educați să credem că suntem limitați de dimensiunile corpului nostru și că noi chiar suntem acest corp. Mai mult, am crescut convinși de soliditatea acestuia, iar ideea că acesta nu ar fi decât energie, pe mulți dintre noi ne lasă nemarcați sau total indiferenți. Adevărul este că orice parte a corpului nostru privită la un microscop ne va dezvălui foarte mult spațiu și foarte multă energie. În fapt, întreaga materie cunoscută azi de știință este doar energie condensată.
Haideți să facem un mic exercițiu de imaginație. Imaginați-vă un triunghi echilateral înscris într-un cerc. Mai întâi unul cu vârful în sus, iar apoi unul cu vârful în jos. Puteți spune că primul simbolizează partea „+” a creației, iar al doilea partea „-„. Obțineți astfel steaua lui David cu șase colțuri înscrisă într-un cerc. Acum, daca vă puteți imagina mai departe, această stea conține 6 triunghiuri echilaterale, pe care dacă le înscrieți într-un cerc pe fiecare și apoi le completați cu câte un triunghi echilateral veți obține 6 stele mai mici similare cu cea mare, toate formate din părți ale acestuia, separate unele de altele și toate inchise în marele cerc. Dacă mergeți mai departe, fiecare stea formată conține la rândul ei 6 triunghiuri echilaterale care pot fi divizate la infinit la fel cum am făcut până acum. Acest model vă poate da o imagine la cum se poate diviza absolut orice la infinit în părți similare cu întregul, la fel cum vedem în sistemul nostru solar planetele care gravitează în jurul soarelui iar în interiorul unui atom există electronii care gravitează în jurul protonilor și neutronilor; și probabil dacă am săpa mai adânc am descoperi aceeași diviziune universală, similară galaxiilor și chiar întregului nostru univers (și înclin să cred că e similar întregii creații).
Din aceste modele se observă că în tot și în toate există în fapt o treime strictă: spațiul, părțile similare cu întregul și întregul. Treime pe care îndraznesc să o compar cu Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar pentru cel ce observă aceste diviziuni este clar că spațiul este mereu mai mare decât oricare din părți. Cu toate acestea fiecare dintre noi suntem obișnuiți să ne focalizăm și să dăm mai mare importanță părților și nu spațiului dintre ele, nu-i așa?. Mereu ne orientăm să observăm soarele și planetele din jurul acestuia, dar niciodata vidul dintre ele. Vedem întotdeauna stelele, dar niciodată spațiul dintre acestea. Altfel spus, vedem întotdeauna Fiul, dar nu și Tatăl; vedem întotdeauna Omul, dar nu și pe Dumnezeu Tatăl din acesta.
Am citit undeva că problema noastră este aceea că ne vedem ca niște oameni care pot avea stări spirituale în loc să ne vedem ca niște ființe spirituale care trăiesc o experiență umană; altfel spus, ne focalizăm asupra iluziei și îi dăm statut de realitate supremă. Suntem educați să vedem partea, să speculăm similaritatea cu întregul, dar niciodată spațiul fără de care nici partea și nici întregul nu ar fi existat vreodată.
Totul ține de obișnuința noastră, care poate fi modificată dacă ne dorim aceasta. Precum spunea și Aristotel că „suntem ceea ce facem în mod repetat; astfel, excelența nu este un simplu act, ci un mod de viață”. Modificându-ne modul de a percepe lumea ne schimbăm astfel chiar realitatea în care trăim. Putem să devenim dintr-un prizonier al propriei percepții, în creatorul propriului nostru destin. Trebuie doar să schimbăm percepția și totul în jurul nostru se va schimba garantat.
Cu alte cuvinte, să vedem divinul din om și din lume, și nu umanul sau materialul ! Foarte bine spus și argumentat, demonstrația ta mi se pare că se poate xemplifica și prin teoria fractalilor, care sunt entități mici ce se pot regăsi în cele mari. ”Ceea ce este sus, este la fel cu ceea ce este jos.”
Și, e foarte adevărat că trebuie să ne schimbăm percepția. Dar mai departe, totul devine complicat… Să zicem că ne schimbăm percepția, vedem divinul din lume și din situații, dar ele rămân tot așa cum sunt; faptul că noi le vedem altfel nu le schimbă. Adică, dacă avem greutăți, ele rămân, dacă nu avem mijloace materiale, nu vom avea nici de acum încolo. Desigur, putem trăi într-o stare de fericire chiar dacă nu avem nimic, dar eu nu cred că asta e soluția. Eu cred doar în soluțiile care schimbă efectiv realitatea. Adică, dacă am ajuns să vedem divinul din situații, să putem și acționa, să avem un impact asupra lumii, să o schimbăm. Acest lucru nu se întâmplă automat, așa cum sugerezi tu :), de multe ori, chiar nu se întâmplă !
Ca să mă fac mai bine înțeleasă, voi spune că Iisus, de exemplu, nu doar vedea divinul din oameni și situații, dar El avea și puterea de a schimba lumea. Vindeca bolnavii, reda viața morților, schimba vieți. Noi, pe de altă parte, nu putem face mare lucru, nici măcar pentru noi-înșine.
Desigur, e vina noastră că nu am ajuns mai departe, dar drumul e foarte lung, și uneori îți poate lua o viață, fără să ajungi acolo. Dealtfel, câți oameni din istoria omenirii au ajuns ? Doar câțiva, sfinții. Și atunci… poate că Divinitatea ar trebui să găsească o modalitate de a ne ajuta chiar și până să atingem sfințenia. De a ajuta marea masă, săracii, nefericiții, cei fără pâinea zilnică. Sau, să ne ajute pe noi să îi ajutăm, chiar dacă nu suntem sfinți.
Însă în zilele noastre, mersul lumii decurge mai mult automat, conform mecanismelor naturale și logice, fără prea mare intervenție divină. Divinitatea s-a cam retras din lume, treptat, din timpul lui Hristos și până acum. Desigur, și noi suntem păcătoși, necredincioși, avem partea noastră de vină. Dar, cum să putem face binele, dacă nu suntem ajutați ? Nu vorbesc de situații particulare, singulare, ci de un ajutor constant, ca un fel de infuzie de har.
Mă iartă, cred că am alunecat puțin de la subiect, dar așa văd eu lucrurile. Poate greșesc, dar prefer să fiu sinceră.
Mulțumesc pentru postările cu mare încărcătură filosofică, ce ne fac să ne punem întrebări grele ! Fie ca tu să poți schimba lumea, măcar puțin !
Tu vrei să schimbi iluzia fiindcă-i dai statut de realitate ultimă, dar chiar e o iluzie… schimbarea percepției de care vorbeam tocmai aici te duce, la înțelegerea faptului că această realitate este de fapt iluzia, iar lumea spiritelor este realul. Noi am fost obișnuiți să credem că suntem simple creaturi care pot experimenta stări spirituale, dar adevărul care poate fi trăit prin schimbarea percepției este exact invers, anume că suntem spirite care experimentează o viață umană. Iar dacă ajungi să înțelegi că până acum ai fost orb și n-ai văzut iluzia care te împiedica să vezi realitatea, oare ce ți-ai dori mai tare: să schmbi forma iluziei sau să poți vedea prin ea? 🙂
Da, ai dreptate că trăim într-o iluzie, că realitatea e beyond, etc. Știu demult lucrul acesta. Și totuși, din moment ce trebuie să o experimentăm, din moment ce se reflectă asupra noastră, și are efect asupra noastră (chiar un efect definitor, aș zice). atunci, are și ea un grad de realitate. Și, din moment ce ne influențează viața, eu cred că avem dreptul să o schimbăm. Adică, în loc de coșmar. să fie măcar un vis frumos !
De exemplu, mă gândesc că sărmanii, amărâții, flămânzii vieții nu se vor bucura cine știe ce să afle că trăiesc într-o iluzie, pentru că stomacul lor e oricum gol. Iar dacă noi am avea puterea să îi ajutăm, să le creem măcar câteva momente bune, atunci iluzia lor ar fi măcar una mai frumoasă.
Pe de altă parte, unii nefericiți, știind cât de mizerabilă e iluzia lor, și aflând că realitatea e în altă parte, poate că s-ar grăbi să ajungă mai repede la ea, scurtând sejurul în iluzie.
Sincer, nici eu nu aș accepta să trăiesc oricum, de azi pe mâine, oricât de conștientă aș fi că e o iluzie. De fapt, poate că iluzia asta ni s-a dat cu un scop: pentru ca învățătorii noștri de Sus să vadă ce facem noi cu ea, și cum ne valorificăm talantul încredințat. Să nu ne mulțumim să stăm doar într-o fericire a cunoașterii adevărului și iluziei, pe când lumea se prăbușește în jurul nostru.
Bine, eu vorbesc pentru cazurile extreme, pentru acei discipoli ce au ales să rupă contactul cu lumea, rămânând în majoritatea timpului într-o stare de meditație, sau o altă practică, fără a face însă nimic pentru ceilalți. Știu că nu e vorba de tine. 🙂
Am citit demult o povestioară despre un înțelept brahman care era atât de adâncit în meditație, încât nu auzea plânsetele sărmanilor care îi cereau ajutorul.
Ei, cred că m-am cam lansat :), dar schimbarea lumii a fost unul dintre scopurile vieții mele, chiar de când eram mai tânără și entuziastă. Că nu am reușit mare lucru, nici măcar pentru mine-însămi, asta e o altă poveste. Dar, merg înainte !
Mulțumesc încă o dată pentru prilejul de gândire, și să ai o seară cât mai bună !
Realitatea nu are efect definitor asupra noastră, din perspectiva mea e ca și cum ai spune că apa are efecte definitorii asupra scafandrului din spatele costumului pe care acesta-l poartă. Nu realitatea este principiul de bază, ci reacția ta proprie la această realitate… la fel cum apa nu-l deranjează pe un scafandru atunci când poartă costumul său specific, la fel nici realitatea acestei lumi nu-l afectează pe sufletul din om… ceea ce-l afectează este chiar propria sa perspectivă, căci el se identifică cu învelișul său din această realitate și crede tocmai de aceea că el este acel înveliș și că orice s-ar întâmpla acestuia i se întâmplă de fapt lui… asta e iluzia în care trăiesc toți și conform căreia tu vrei să schimbi realitatea ca să se potrivească propriilor tale percepții.
Și dacă tot ai dat exemplu cu Iisus, să știi că el S-a dat exemplu propriu a ceea ce ar putea face acela care îi urmează învățăturile… iar El a spus să iubești pe Dumnezeu mai presus de orice, nicidecum această lume… în schimb oamenii vor din ce-în-ce mai mult să schimbe această lume ca să poată trăi aici fericiți, uitând de fapt cine sunt ei cu adevărat… și mai important, uitând să-L întrebe pe El care este Voia Lui… iar atunci când întreabă sau cer ajutorul cine-i vinovat dacă sunt orbi și incapabili să vadă răspunsul? Asta îmi aduce aminte de omul care s-a înnecat într-un lac sperând că va veni Dumnezeu să-l salveze și refuzând în repetate rânduri ajutorul unor oameni cu barca… indignat, după ce a ajuns în ceruri, acesta l-a întrebat pe Dumnezeu de ce nu l-a ajutat, iar El i-a spus că a făcut-o trimițând la el acei oameni cu barca. Cine-i vinovat dacă omul nu vrea să-și schimbe percepția asupra acestei lumi și să vadă miile de „oameni cu barca” care abia așteaptă să-i salveze? Cine-i vinovat dacă omul preferă să fie orb decât să deschidă ochii și să vadă adevărul și realitatea?
Și trebuie să știi că prin schimbare de percepție nu m-am referit la simpla cunoaștere a unor idei… percepția nu se schimbă doar prin înțelegerea unei idei, ci de-a lungul multor ani de perseverență și răbdare… orbirea de care dăm dovadă nu e rodul unei simple idei greșite, ci a unei întregi vieți trăită în întuneric… iar vindecarea nu se poate petrece într-o secundă prin acceptarea unei idei… acest lucru arată doar că a prins rădăcini în suflet, însă până va ajunge să dea roade va mai dura o vreme. 😉
În cea mai mare parte, simt că ai dreptate – mai ales în cele ce spui despre Iisus, și despre dorința omului de a schimba această lume nu pentru un scop superior, ci a trăi el mai bine în ea. Înțeleg prea bine că, în primul rând, trebuie pusă realitatea, adică ”cealaltă lume”, și nu cea pe care o vedem, și poate de aceea nu ni se dă puterea de a o schimba pe cea pe care o vedem.
Însă, totuși, eu cred că există o cale de a ajunge să vedem acea realitate și doar trăind frumos pentru ceilalți, și sacrificându-ne pentru ei, fără asceze uluitoare, fără a urma niște reguli stricte și a arunca tot ce posedăm pentru că nu e ”real”.
La urma-urmei, și Iisus spunea: ”Cele ce faceți acestor frați mai mici ai Mei, mie îmi faceți.” Așadar, atunci când încercăm să îi ajutăm pe ceilalți, când hrănim pe flămânzi, când îmbrăcăm pe cei goi, când pur și simplu spunem o vorbă bună celor nefericiți, suntem mai aproape de a vedea realitatea absolută decât prin asceze singuratice. Desigur, însă, pentru a ajuta pe acești sărmani, trebuie în primul rând să avem noi-înșine mijloace, altfel suntem inutili. Atunci când nu ne putem ajuta nici pe noi-înșine, cum ne putem gândi la ceilalți ?
Asta e ceea ce simt, și chiar dacă probabil greșesc din punct de vedere spiritual, asta nu schimbă ce simt. O spiritualitate care nu schimbă nimic pentru ceilalți, care e neputincioasă să îi ajute, ci doar proclamă o fericire în lumea de dincolo (în sensul majorității religiilor), întrucât cea de aici nu e reală, pentru mine e inutilă.
Mulțumesc oricum pentru că m-ai făcut să gândesc, să îmi revăd concepțiile, și să înțeleg de ce simt ceea ce simt. Fie să ajungi cât mai departe pe calea ta, fie să simți cu adevărat lumea cea reală, așa cum îți dorești ! Și eu îmi doresc să îmi duc viața conform realității pe care o simt eu, pentru că numai astfel sunt sinceră cu mine-însămi. Poate cândva ceea ce simt se va schimba, și atunci voi spune și celorlalți, pentru că dintotdeauna am iubit adevărul. Dar până atunci, nu pot decât să rămân pe calea mea.
Să ai binecuvântare !
Eu n-am susținut conceptul iluzoriu al realității noastre fizice pentru a mă spăla pe mâini în ceea ce privește suferința celorlalți, ci pentru a încerca să arăt absurditatea atașamentului față de bogățiile ei și pentru a putea astfel să nu mai fim atât de ancorați cu sufletul de ea… absurdul stă în percepția predominantă a omului atașat de materie, care astfel orbit e incapabil să vadă bogățiile sufletului… nu pretind să închidem ochii precum asceții (nu sunt adeptul unor astfel de căi) la suferința semenilor noștrii, ci să abordăm percepția lor în ce privește detașarea față de bogățiile acestei lumi și trezirea față de bogățiile sufletului, care (zic eu) ne-ar putea ajuta să fim mai eficienți și mai împliniți ajutându-i pe cei din jurul nostru. Eu sunt de principiul că un om care vede lucrurile mai detașat e mai fericit decât cel care e îndurerat de neputința sa… decât să te axezi pe lipsurile tale materiale, mai bine axează-te pe sufletul tău și vei vedea că toate lipsurile tale vor dispărea și vei putea astfel să-i ajuți pe toți cei care trebuie ajutați… căci sărăcia cea mai mare a omenirii nu e cea din buzunar, ci cea din suflet.
Pingback: Calea de trezire a umanității | Childagain's Blog
Văzând astfel lucrurile, chiar ai dreptate ! Desigur că e mult mai bine să aspiri la bogăția interioară, și dacă o ai pe aceea, e mai ușor să te descurci și în lumea materială. Am înteles că e doar o problemă de priorități: ce punem mai întâi – lumea interioară, sau pe cea exterioară.
După cum spunea Sf. Augustin, pe care frumos l-ai citat în antetul blogului tău: ”Iubește și fă ce vrei” – adică, dacă avem în interior acea iubire divină, acea Împărăție a Cerurilor a lui Hristos, orice am face în lumea materială va fi bun, pentru că va fi impregnat de iubire.
Mulțumesc pentru acest schimb de idei atât de util, și care ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine căile ! Desigur că eu nu ideile tale le-am combătut, ci tendința majorității religiilor de a folosi conceptul de iluzie pentru a ține masele (și chiar indivizii) în sărăcie și nerealizare.
Încă o dată, să ai binecuvântare !