Iubirea eternă

Din anumite motive, foarte înțelepte, tot ceea ce există are momente de întrerupere specifice. Astfel, când începem un lucru avem tendința să ne oprim după o anumită perioadă de timp. Chiar și fenomenele naturii au această caracteristică. Și totul se datorează faptului că energia folosită într-un fenomen este mereu limitată.

Un mare maestru rus, G. I. Gurdjieff, a lansat teoria matematică a celor două legi fundamentale a universului: legea lui 3 și legea lui 7. Conform primei legi, tot ceea ce exista are nevoie de 3 faze (stări) ca să se manifeste: starea plus (+), starea minus (-) și starea neutră sau zero (0). Cea de-a doua (legea lui 7) exprimă faptul că orice fenomen în univers are tendința normală de a se opri în anumite momente specifice din timp (dacă am împărți fenomenul în 7, atunci un impas ar fi imediat după 3 și al doilea la sfârșitul ciclului). Legea lui 7 exprimă printre altele și faptul că orice lucru sau fenomen din univers are o tendință de a merge în spirală. Ca un ciclu care, odată ajuns în locul inițial de plecare (la finalul unei spire), are posibilitatea de a urca o treaptă în sus sau de a coborî.

Sentimentele, gândurile și faptele noastre sunt supuse acelorași legi. Astfel, orice sentiment, gând sau faptă pe care le experimentăm, au tendința de a se opri în anumite perioade de timp și de a devia de la cursul inițial. Nu o singură dată (sunt sigur) ați pornit să faceți ceva, iar pe drum v-ați răzgândit sau v-ați reorientat spre a face altceva. Asta se întâmplă fiindcă unele gânduri și/sau sentimente pe care le experimentăm, pornesc cu un „deficit” energetic. Altfel spus, sunt sortite să se oprească înainte de a fi ajuns efectiv fapte, decât dacă le alimentăm din nou cu energie.

Iubirea adevărată acționează, în schimb, exact ca un perpetuum mobile care se alimentează pe ea însăși prin efectele pe care le generează clipă de clipă în persoana iubită. Dat fiind că ea urmărește fericirea ființei iubite și există datorită acestei fericiri, ea se poate autosusține astfel la infinit, amplificându-se mereu și mereu în sufletul celui ce o manifestă, doar pentru simplul fapt că momentele specifice de impas sunt transformate în momente de evoluție și de creștere a ei și implicit a nivelului de conștiință a persoanei ce o resimte.

Proverbul „Ochii care nu se văd, se uită” rămâne totuși valabil, căci iubirea încetează să fie ceea ce este (adică un perpetuum mobile) în absența ființei iubite, fiind înlocuită de un dor specific pe o durată scurtă de timp și apoi de uitare (dacă absența persistă o perioadă îndelungată de timp). Când ființa iubită revine în prezența noastră, reînvie și sentimentul din sufletul nostru, la fel cum absența ei determina (în timp) uitarea sentimentului. Astfel, petrecerea timpului alături de (și împreună cu) ființa iubită, determină în mod inevitabil creșterea iubirii în aceași măsură în care absența determină „plafonarea” ei. Nu întâmplător Iisus a vorbit de iubirea aproapelui și nu de iubirea tuturor celor care nu sunt în prezența noastră, fiindcă prezentul e tot ceea ce contează. Pprezentul este și „mediul de manifestare” al iubirii adevărate, deoarece tot ceea ce există în altă perioadă de timp tinde să devină un lucru râvnit sau o amintire care ne conduc în mod inevitabil la suferință.